No SSO cookie

Lu

Ma

Mi

Jo

VI

Sa

Du

 
 
 
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
 

Pisica mea - tigrata europeana

Ultima modificare: 2011-09-29 | Data publicării: 2011-09-29
(0/ 0)
Listează articol » Trimite articol »
Pisica mea - tigrata europeana
De cand ma stiu mi-au placut pisicile. Imi aduc aminte ca aveam o pisica in curtea bunicii mele, pe numele ei „de fata” Varguta, si cu care comunicam intr-un mod iesit din comun. Era febletea mea, si ea simtea asta.

Recunosc ca mi-a ramas gandul la ea, si nu as fi crezut ca voi mai avea vreodata o pisica atat de lipicioasa si afectuoasa.

Si am avut dreptate, pisica pe care o am acum este total diferita. Si cu toate astea, am iubit-o din prima clipa in care am vazut-o. Nici nu vreau sa ma gandesc cat de repede trece timpul…

"Pitzilica, Mitzica, Pas Frumos, Fata mea, Cleopatra", asa e obisnuita pisica mea sa fie strigata si, la auzirea acestor apelative, se rasfata si miorlaie. N-as fi crezut vreodata ca pot sa ma „prostesc” asa cand vorbesc cu un animalut.

Mitza (asa o cheama, e un nume original, stiu!) este o tigrata europeana, de culoare galben cu alb. Si pentru ca relatia cu un animal este complicata, exact ca relatiile interpersonale, si imi este foarte greu sa va povestesc tot ce face, m-am gandit sa vorbesc, in mai multe episoade, despre Mitza mea si modul in care comunicam. In acest episod, va voi povesti cum am ajuns sa ne cunoastem.

Exact acum un an, m-am trezit din senin cu o boala pe fond de stres, chinuitoare si care mi se parea ca va fi permanenta. Si cum stateam eu in casa si „boleam”, vine intr-o zi mama de la Ploiesti, orasul meu natal, cu o cutiuta din carton, si imi spune: „Sa stii ca ti-am adus ceva, dar ai grija cand deschizi capacul”.

pisica

 

Nu am crezut nicio clipa ca este vorba de un animalut, pentru ca noi locuim la bloc si am discutat de mai multe ori in familie daca sa adoptam unul, fiind foarte greu si chinuitor pentru el sa stea intre patru pereti, si sa fie mai mult singur acasa. Plus ca un animal lasa si mult par in casa. Asa ca mi-am zis in sinea mea: „Cine stie ce o fi, pahare sau farfurii…”

Deci am deschis cutia fara sa-mi fac prea multe probleme si fara prea mare curiozitate, si, ce sa vezi? Acolo era o pisica mica, roscata, slaba, dar cu niste ochi mari si frumosi. Saracuta, avea o rana pe urechiusa si una pe buza de jos, unde i-au si ramas semne. Nu era mai mare de palma mea si mai grea decat un telefon mobil (nu stiu cu ce altceva sa o compar), si tremura din toate incheieturile si miorlaia de mama-focului. Era atat de mica, incat o tineam in buzunarul halatului, si mai si ramanea loc!

Bineinteles ca am luat-o imediat in brate, si s-a lipit de mine, ca si cum ne stiam de o viata. Dupa aceea mi-a povestit mama cum i-a iesit in fata masinii, si i-a fost mila sa o lase acolo, si cum i-a sarit in brate din primul moment.

pisica-12

 

Nu stiu exact cine, cum si de ce i-a scos pisica in cale, dar a fost cel mai bun lucru care ni se putea intampla. Boala a trecut mult mai usor pentru mine, pana de curand am dormit cu Mitza in pat. Nu va mai spun ca s-a atasat de halatul meu, si bineinteles ca i-am cumparat si domnisoarei un halat la fel de pufos. A fost foarte amuzant cand vanzatoarea ne-a intrebat: „Pentru cine il cumparati, baietel sau fetita? Cam cati ani are?” Probabil ca daca i-am fi spus ca il luam pentru o pisica, s-ar fi crucit…Stiu asta, pentru ca la fel as fi facut si eu daca as fi fost in locul ei.

Se pare ca halatul meu pufos a ramas in mintea ei, pentru ca si acum, pe caldura asta, doarme numai in halat. Ar trebui s-o vedeti ce toarce si ce sunete dragastoase scoate si cum framanta halatul inainte sa se tranteasca pe el si sa adoarma. Cunoscatorii spun ca pisicutele se ataseaza de anumite lucruri, si ca acestea reprezinta un reper important in creierasul lor si conteaza foarte mult pentru starea lor de liniste.

Initial, Mitza a fost un puiut ca oricare altul, cuminte, dragastoasa, cu ochii mari si stralucitori.

pisica_3

 

Acum, cand a implinit anul, nu mai ajungi la nasul „domnisoarei”. E mofturoasa, are tabieturi, se enerveaza, zgarie si musca. E alintata, fara doar si poate. Cand ma uit la ea, imi aduc imediat aminte de „Arpagic”, poezie scrisa de Ana Blandiana:

“Intr-o zi pe cand lucram/ In gradina, pe sub geam,/ Ingrijind un trandafir,/ Vad ca intra un musafir./

Era mic ca abia il vedeai,/ Dar cu mustati ditamai;/ Incapea printre uluci,/ Dar avea blanita-n dungi;/

Si intr-un capat, dintr-o dunga/ Ii crestea o coada lunga;/ Era numai cat o floare,/ Dar avea patru picioare;/

Ochii-albastri ii clipeau/ Si stia sa zica: "-Miau!"./ Ba sa vezi si sa te bucuri-/ Sarea in aer dupa fluturi./

Si stia chiar sa se joace/ Cu cateva ghemotoace./ Oare, ce ati fi facut voi/ Cu acest musafir de soi?/

Eu, oaspetele important/ L-am tratat cu lapte cald;/ Ca sa-l conving sa ramana,/ I-am dat si un pic de smantana/

Si, pentru ca era mic,/ L-am botezat Arpagic.” (Ana Blandiana, „Arpagic”)


Tu ce zici?