No SSO cookie

Lu

Ma

Mi

Jo

VI

Sa

Du

 
 
 
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
 

Sinuciderea în rândul animalelor: mit sau realitate?

Ultima modificare: 2011-06-30 | Data publicării: 2011-05-23
(0/ 0)
Listează articol » Trimite articol »
Sinuciderea în rândul animalelor: mit sau realitate?
Sinuciderile nu sunt specifice doar oamenilor. De-a lungul timpului, observând anumite evenimente din lumea animalelor, mai mulţi oameni de ştiinţă au ales să studieze problema sinuciderii în rândul necuvântătoarelor. Descoperirile acestora sunt uimitoare: nu doar oamenii decid să-şi pună capăt zilelor, ci şi multe animale.

Toate speciile de animale sunt capabile să-şi pună capăt vieţii. Cazurile de sinucideri din lumea animalelor ne ajută să înţelegem mai bine comportamentul uman. Până nu demult, s-a negat existenţa acestui fenomen în rândul al animalelor. Cei care nu-l negau, îl considerau o dovadă a faptului că animalele pot prelua sau imita anumite comportamente umane.

balena esuata pe plaja

Fie că este vorba despre un căţel mâhnit, un cal deprimat sau de balene care eşuază în mod intenţionat, lista cazurilor de sinucideri din lumea animalelor este foarte lungă. Conform unui studiu publicat în luna martie 2010 în jurnalul britanic Endeavour, acest comportament ne poate ajuta să explicăm anumite gesturi şi comportamente autodestructive specifice oamenilor.

De altfel, sinuciderea necuvântătoarelor ne arată cât de umane pot fi acestea, că au sentimente şi că, deşi nu pot articula cuvinte, analizează mediul înconjurător şi viaţa lor.

Edmund Ramsden, unul dintre autorii articolului*, susţine că principiul conform căruia comportamentul animalelor poate fi un model foarte bun pentru oameni, a luat naşte la începutul secolului 20. „Cred că definiţia sinuciderii ar trebui reevaluată. Uneori mintea şi corpul pot fi profund afectate de stres, ceea ce duce la autodistrugere. În asemenea cazuri, sinuciderea nici nu poate fi considerată o decizie proprie.” a precizat Ramsden pentru Discovery News.

Primul caz de sinucidere în rândul animalelor a avut loc pe vremea lui Aristotel, cei doi autori aducând în discuţie povestea filosofului. Un armăsar s-ar fi aruncat de pe o stâncă după ce ar fi realizat că s-a împerecheat cu mama sa. O astfel de întâmplare reflectă cât de importante sunt pentru animale valorile societăţii în care trăiesc.

 

Sinuciderea unui câine Newfoundland

 

„Într-un fel, este exact opus: sinuciderea (atât la oameni cât şi la animale) poate fi văzută ca un răspuns la anumite condiţii, nu ca o decizie asumată. Cazurile de sinucidere din lumea animaleleor sunt cunoscute de secole întregi. Un exemplu de acest gen este o ştire apărută în 1845, în ziarul „Illustrated London News”, care relatează despre „un caz unic de sinucidere” în care victima era „un căţel de rasa Newfoundland, frumos, cu o apariţie nobilă şi îngrijită”.

caine rasa newfoundland

 

Câinele se comporta ciudat de câteva zile bune, părea să fie foarte trist, iar în final „s-a aruncat în apă şi a încercat să-şi scufunde capul şi să se înnece.” Într-un final căţelul a fost salvat şi ţinut în lesă timp de câteva zile. Dar imediat după ce a fost eliberat, s-a aruncat din nou în apă încercănd să se scufunde. Cazul s-a mai repetat de câteva ori, până când câinele a reuşit să se sinucidă „forţându-se să-şi ţine capul sub apă timp de câteva minute, iar în sfârşit, a reuşit să-şi atingă scopul. Până când oamenii l-au scos pe mal, animalul era deja mort.”

Ramsden crede că relatările despre aceste cazuri mai neobişniute reflectă foarte bine valorile societăţii umane în care s-au petrecut. În secolul 19 cazurile de sinucidere din lumea animalelor erau privite ca şi gesturi care reflectă abuz, nebunie, iubire sau loialitate excesivă – precum se întâmplă şi cu victimele umane. Cazurile de acest gen erau urmărite cu interes şi înainte de secolul 19, şi erau considerate posibile modele pentru analizarea comportamentelor umane, însă până atunci nu li s-au atribuit cauzele menţionate anterior.

„Sfântul Augustin şi Toma de Aquino spun că gesturile de autovătămare sunt acte împotriva legilor naturii şi a voinţei Domnului.” – adaugă Ramsden. Augustin şi Toma credeau că lipsa cazurilor de sinucidere la alte fiinţe este o dovadă a faptului că a-ţi lua viaţa este un păcat.

Psihologul Thomas Joiner de la Universitatea de Stat din Florida, autorul cărţii „Mituri despre sinucidere”, spune că accepţiunea despre sinucidere a lui Augustin şi Toma este cât se poate de greşită. „Natura este incredibil de repetitivă” – spune Joiner. Orice fel de organism este capabil într-un fel sau altul de autodistrugere, de obicei cu sopul de a-i proteja pe ceilalţi, deci pentru a duce mai departe materialul genetic. Analizând afirmaţia „Moartea mea ar valora mai mult decât întreaga mea viaţă”, sintagma poate fi valabilă pentru orice fiinţă.

"Mesajul este acelaşi fie că este scris în versuri fie că este scris în gene.", completează psihologul Thomas Joiner. Păduchii de mazăre, de exemplu, când se simt ameninţaţi de buburuze, pot exploda, protejându-i pe ceilalţi. Uneori o asemenea „explozie” poate ucide şi prădătorul. Joiner spune că aceste organisme micuţe sunt adevărate kamikaze în lumea insectelor. Psihologul a subliniat şi marea diferenţă dintre oameni şi animale. Problema este că în societatea umană modernă mesajul genelor ajunge de multe ori să fie greşit interpretat. Este adevărat că unele acte sinucigaşe pot salva vieţi, dar nimeni nu profită de pe urma milioanelor de cazuri de sinucidere care se comit pe plan mondial în decursul unui singur an.

Poate că, în cadrul societăţilor primitive, actele de sinucidere aveau un anumit scop, care s-a pierdut însă odată cu modernizarea societăţii umane. Povestea căţelului Newfoundland nu este o dovadă a faptului că oamenii şi animalele gândesc la fel, ci este, în accepţiunea lui Joiner „o consecinţă fatală a unei boli biologice extrem de serioase.”

 

Şi delfinii se sinucid!

delfin

 

În urmă cu 41 de ani, Richard O'Barry, dresor şi activist în lupta pentru protejarea animalelor, a văzut cu o femelă delfin, Kathy, s-a scufundat la fundul bazinului şi a refuzat să mai respire, murind. Întâmplarea l-a bulversat atât de tare pe Richard, încât acesta s-a dedicat nu doar studiului acestui comportament, cât şi protejării animalelor.

A avut un rol important în documentarul The Cove, o producţie care înfăţişează câteva aspecte crude legate de comerţul cu carne de delfin într-un mic orăşel japonez. De asemenea, O'Barry a precizat pentru time.com că industria cinematografică de la Hollywood nu acceptă ideea că un delfin ar putea fi capabil de sinucidere. Asta deşi cetaceele au creiere mai mari decât oamenii şi sunt capabili chiar să simtă empatie şi emoţii. Însă adevărul e, susţine O'Barry, delfinii refuză să mai trăiască atunci când simt că viaţa lor nu mai are sens, când nu mai au puterea de a trăi.

Totuşi, sunt voci care susţin că animalele nu pot recurge la sinucidere, întrucât acest gest ţine exclusiv de umanitate, de raţiune şi gândire, de percepţia vieţii şi de conştientizarea morţii. Şi pentru că animalele nu ne pot spune dacă cred în Iad sau Rai ori dacă sunt conştiente de conceptele de viaţă şi de moarte, unii oameni de ştiinţă rămân sceptici în ceea ce priveşte afirmaţia că şi animalele se sinucid întrucât nu mai au motive pentru a trăi.

Sigur, discuţiile s-ar putea prelungi la nesfârşit, în special în sfera psihologiei.

_______________________

* articolul a fost scris împreună cu Duncan Wilson, medic specializat pe istoria medicinei la Universitatea din Manchester.


Tu ce zici?