Buna ziua,
Ma numesc Frimu Raluca si va trimit mai jos experienta prin care am trecut atat familia mea cat si catelusa mea Niky, o bishonita pe cat de dulce pe atat de sensibila.

Dupa cum stiti, cateii din rasa Bichon maltez dezvolta o sensibilitate mai mare fata de celelalte rase. Niky, cea direct implicata in poveste, este puiutul lui Cindy, pe care o am de aproape 8 ani; cand Cindy a dat nastere , acum 5 ani, celor 4 puisori, nu aveam nici o intentie de a mai pastra un catelus, deoarece, stand la bloc, exista inconvenientul spatiului limitat.

Niky a fost ultima nascuta, cea mai mica dar si cea mai bataioasa, luptand pentru un loc bun la papica tot timpul (desi era cea mai mica avea locul cel mai bun la " bufetul suedez" oferit de mamica lor). Am poreclit-o Zuza (era o porecla provizorie, pentru ca stiu ca nu e bine sa le dai cateilor nume, iar cand ajung la adevaratii lor stapani, acestia sa le schimbe) deoarece era si galagioasa si putin cam nebunica. Incet incet a inceput sa intre in inima mea, dormeam cu ea, ii acordam un regim preferential fata de ceilalti fratiori ai ei.
Dupa 2 luni am inceput sa dam din catelusi, iar gandul de a o da pe Zuza (porecla initiala) nu prea era pe placul meu, asa ca m-am gandit sa o pastrez eu, la mine in apartament (ai mei stau in Vaslui, iar eu stau si lucrez in Iasi).
Usor de zis greu de facut avand in vedere ca imi imaginam care va fi reactia tatalui meu (iubitor de animale, desigur, dar departe de el gandul de a mai pastra, in afara de Cindy, pe care o aveam deja, inca un alt catelus); dar le-am spus, mai pe ocolite, alor mei ca vreau s-o pastrez pe Zuza, ca va mai sta putin cu mamica ei la Vaslui, pana sa o iau eu la Iasi. Pana la urma au cedat, desi tatal meu nu-si imagina cum va iesi el afara cu 2 lese, 2 catei, unul care o ia in stanga, unul care nu stie inca sa mearga in lesa.... dar si talentele de actrita ale Zuzei (care e o dulce!) au ajutat la luarea deciziei.
Zis si facut, Zuza a devenit, oficial, prin obtinerea carnetului de sanatate, Niky; dar planurile initiale s-au schimbat, in sensul ca, dupa o luna, de cand am hotarat sa ramana, tata a dat litera de lege ca Niky va ramane la Vaslui, ca nu mi-o mai da la Iasi. N-a fost nici o suparare, era bine ca ramanea impreuna cu mamica ei.
Am vazut de la inceput ca Niky era mai sensibila si mai fragila decat mama ei, iar lucrul acesta a fost dovedit prin urmatoarea experienta prin care a trecut cu bine, Slava Domnului.
Avea cam 8 luni cand s-a intamplat.
Eu eram la Iasi si am primit telefon de la mama care imi spune, cu o voce ingrijorata si plansa, ca Niky nu mai mananca, ca e apatica, nu mai reactioneaza la nimic.
M-am urcat in tren imediat sperand ca totul sa se rezolve, sperand s-o vad pe Niky sarind in sus de bucurie (la propriu) si dand din codita atunci cand ma vede. Dar, ajunsa acasa, nimic din toate acestea. Niky era exact cum a descris-o mama, era slabita, parca era un fulg.
Am intrebat-o pe mama daca au dus-o la doctor; o dusessera, normal, dar doctorul a spus ca nu e nimic grav, i-a facut doar niste vitamine, dar nu i-a dat nici un diagnostic.
La fel s-a simtit Niky si a doua zi, era din ce in ce mai slabita si mai lipsita de viata.
Iar am dus-o la doctor si acesta i-a facut niste vitamine, din nou, si i-a prescris Glucoza (de trei ori pe zi), specificand ca nu are voie sa mai bea apa deloc, ceea ce mi s-a parut putin ciudat, avand in vedere ca se vedea ca era si deshidratata.
Am urmat sfatul doctorului (era doctor, aveam incredere in el), dar ceea ce am observat la Niky era ca statea tot timpul, se taraia aproape de castronelul de apa, nu bea dar statea cu capul langa acesta. Desi doctorul i-a interzis consumul de apa, mama ii umezea din cand in cand boticul cu apa.
Cu totii eram distrusi, cine nu are un animalut in casa nu poate sa inteleaga momentele prin care am trecut. Nu stiam ce sa facem, la cine sa apelam, pentru ca, desi doctorul ne-a asigurat ca se va face bine, nu vedeam nici un rezultat. Niky nu manca, nu bea apa, dar voia sa aiba tot timpul apa langa ea, si, mai rau, incepuse sa elimine sange, prin scaun; acesta era un lucru destul de ingrijorator, dupa parerea noastra, care nu eram avizati in domeniu.
Dupa 3 zile in care mama statuse numai cu ea in brate, tin minte ca era noapte si mama a venit la mine in camera si mi-a spus ca vrea sa o ajute pe Niky, ca i-e mila de ea si ca ar fi mai bine sa-i curmam suferinta... s-o eutanasiem. Reactia mea la propunerea mamei a fost sa resping aceste idei din capul ei ; am stat si m-am gandit si i-am spus mamei sa mergem a doua zi la Iasi, la o clinica veterinara, si daca ne spun cei de acolo ca nu mai exista sanse de supravietuire, atunci sa facem acest pas.
A doua zi ne-am urcat in masina (ne gandeam ca nu mai rezista drumului pana la Iasi), si ne-am dus direct la Clinica Veterinara din Iasi.
Acolo, cand au vazut-o cat de deshidratata era (au cunoscut imediat dupa blanita ca nu fusese hidratata) ne-au intrebat ce i-am dat; atunci am spus ca-i dadusem Glucoza (cand le-am spus ce concentratie avea Glucoza, adica de 12% , concentratia maxima, doza pentru un cal, nu pentru un biet animalut) si ca doctorul ne interzisese administrarea de apa, nu le venea sa creada ca inca mai traieste biata noastra Niky; au fost realisti, au stabilit si un diagnostic- gastroenterocolita, care poate fi contactata foarte usor la o asemenea rasa-, au pus-o in perfuzii, ne-au dat 20% sanse ca Niky sa-si revina; i-a fost prescris un tratament cu medicamentatie de la famacia umana, care continea vitamine plus anticoagulante (vitamina K) si ne-au spus sa venim in fiecare zi s-o tina in perfuzii, pentru ca organismul sa capete vitalitate.
Dupa ce ne-am intors, dupa vizita la doctor, incepusera deja sa apara semne de revenire, ceea ce era o binecuvantare pentru noi. Niky incepuse sa dea din codita, sa reactioneze la diversi stimuli.
A doua zi, cand am mers din nou la clinica pentru administrarea perfuziei, deja doctorii i-au marit sansele de revenire; Niky arata mai hidratata, deja incepuse s-o maraie putin pe asistenta cand i-a intepat cu acul vena pentru a-i pune perfuzia. Acasa incepuse sa se joace, sa revina, incetul cu incetul, la vechile obiceiuri.
Dupa 4 zile in care am fost la clinica si i-au fost administrate perfuzii (cate jumatate de ora in fiecare zi), Niky isi revenise; binenteles ca , la intoarcerea acasa, la Vaslui ( mama ramasese acasa la Vaslui, cu mama lui Niky, Cindy), am sarbatorit in adevaratul sens al cuvantului, cu tort si sampanie; era un adevarat eveniment al familiei.

Aceasta este povestea lui Niky pe care am dorit s-o fac publica, prilej cu care imi exprim recunostinta fata de personalul Clinicii Veterinare din cadrul Universitatii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" Iasi care isi exercita meseria cu responsabilitate si cu umanitate.

Va multumesc!

Frumoasa mai e Nicky. Desi mai mult imi place numele de Zuza, parca e mai specific unei rase atat de nebunatice precum e Bichonul.
Dragutei foc ai tai catelusi shazada. Sa-ti traiasca. De la mine ai un vot

of, of, veterinarii astia care urmaresc doar banii imi fac sila.
mi-e scarba de oamenii care nu stiu sa trateze corect o fiinta, un animal nevinovat.

Shazada, si de la mine ai un vot. ma bucur ca nicky e sanatoasa si bine. e tare frumusica

poate treci si pe la mine, la pisicute, sa citesti povestea Lizucai si a lui Patrocle.